În gaşca părinţilor mei, în "minunaţii" ani de dinainte de '89, exista un burlac trecut binişor de 40 ani. Îi spuneau "evreul" deşi nu cred să fi avut rădăcini iudaice, însă avea uneori un comportament destul de ciudat. La întrebarea "ce mai faci?" răspundea întotdeauna "bine, dar nu mă plâng". Din reflexul intelectului pus sub zăvorul cenzurii dictatoriale spre a spune că se trăia bine când se trăia rău şi că erau liberi când îşi simţeau mâinile încătuşate, se crease, mai ales pentru cei cu simţul umorului, un mod de existenţă. Nu ştiu dacă persoana respectivă mai răspunde şi acum cu acel "bine, dar nu mă plâng", însă acum nu-i mai găsesc hazul de altădată şi nu mai intuiesc comicul situaţiei.
Nu-ţi prea vine să râzi când te apasă o continuă îngrijorare existenţială, când grija zilei de mâine îţi colorează nopţile în alb, când simţi cum te pândeşte de după fiecare colţ de stradă dulăul fricii, când vezi ce putregai a ieşit din entuziasmul libertăţii cu care îşi amăgeau părinţii noştri sufletele în acel decembrie obscurizant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu