“… În câte o ţâpuritură din Ţara Oaşului eu văd rezumatul întregii noastre culturi cu trecerea ei de la natură la rostire şi întruchipare artistică. Chiotul iniţial este încă natură: dacă vrei, este ceva de ordinul cântecului privighetorii, sau mai degrabă al privighetorului, un cântec despre care naturaliştii ne spun că nu este intonat pentru poeţi, ci doar pentru ca pasărea să anunţe în felul acesta că a pus stăpânire pe un loc, iar ceilalţi s-o lase acolo în rostul ei. Dar chiotul nostru – care şi el este un fel de a spune: ascultaţi-mă fraţilor, faceţi-mi şi mie loc în lume – trece în cuvânt, în viers, în logos, şi devine astfel, dintr-o suflare parcă altceva. Se preface într-un cântec care ar putea ţine cât lumea.” Constantin NOICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu