Meserie sau vocaţie?!

Ataşez în rândurile care urmează un text ce m-a pus pe gânduri. Mă întreb, aflându-mă în sistem, dacă mai crede cineva astăzi în profesia de dascăl?  

O confuzie deloc întâmplătoare

de Mircea Coşea

M-am ferit întotdeauna să scriu pro domo dar de această dată nu se mai poate.

Meseria mea de o viață, aceea de cadru didactic universitar, mă obligă să iau poziție față de o situație pe care o consider  aberantă și cu efecete distructive pe termen lung.

Este vorba despre confuzia pe care noua lege a învățământului o face între meseria de cadru didactic și cea de cercetător științific și chiar de  finanțator.

Pentru a pleca de la o bază corectă de raportare, prezint definițiile conform Dicționarului Explicativ al Limbii române.

Profesor = persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate și care predă o materie de învățământ

Cercetător științific = persoană care se ocupă cu cercetarea în domeniul științei sau al tehnicii

Finanțator = persoană care finanțează o altă persoană sau o instituție

Se mai cer clarificate încă unele aspecte pentru a putea înțelege corect situația creată.

În primul rând, trebuie spus că profesorul poate și chiar trebuie să aibă o activitate de cercetare științifică necesară perfecționării și actualizării cursurilor pe care le predă dar nu acesata este activitatea sa de bază și nici nu este retribuit suplimentar pentru cercetarea pe care o efectuează în interesul ridicării calității cursului pe care îl predă. Într-un sens general, acest tip de cercetare științifică este obligatorie pentru profesor pe tot parcursul vieții sale active. Nu există nici o prevedere contractuală prin care profesorul să fie obligat să presteze cercetare științifică fundamentală sau pe domenii care nu sunt conexe cu materia lui de curs. Desigur, în funcție de capacitate și interes, profesorul poate presta astfel de activități dar din proprie voință sau în cadrul unor programe speciale de cercetare de tip sabat pe parcursul cărora este absolvit de munca didactică.

În al doilea rând, prin contractul de muncă pe care îl semnează cu unitatea de învățământ,profesorul nu este obligat nici să-și autofinanțeze salariu și nici să aducă surse suplimentare de finanțareunității respective.

Legea învățământului face însă abstracție de aceste definiții și clarificări instituționale, considerând că profesorul nu mai este profesor ci cercetător sau finanțator. Este o confuzie care poate fi ușor demonstrată prin concepția documentelor de evaluare și autoevaluare pe care fiecare cadru didctic este obligat să le întocmească în contextul procesului de acreditare a unităților de învățământ superior de stat și private.

Iată, pentru început, fișa denumită Articole și premii. Ea conține (pe perioada 2006-2011) rubricile: articole ISI, articole B+, articole B, cărți la edituri internaționale, cărți la edituri CNCSIS, premii și medalii, membru în comitete editorile ISI, participări la conferințe internaționale, acttivități de cercetare în străinătate, poziții de conducere în organizații profesionale internaționale etc.

Iată apoi fișa denumită Proiecte/contracte de cercetare. Rubricile ei sunt următoarele: numărul proiectelor finanțate de instituțiile din țară, numărul proiectelor și contracte finanțate de instituții din străinătate, fonduri provenite de la instituții din țară (valoare totală exprimată în roni), fonduri provenite de la instituții din străinătate (valoare totală exprimată în roni).

Concluzia este mai mult decât clară: noua lege desființeză meseria de cadru didactic universitar și o înlocuiește cu alte meserii. Iată demonstrația:

1.     Evaluarea meseriei și calității prestației meseriei de profesor se face exclusiv prin indicatori care nu au nici o legătură cu specificul didactico-pedagogic al acestei meserii,

2.     Nu se iau în considerare elementele stric caracteristice unei evaluări de specialitate. De exemplu, nu interesează indicatori cum ar fi: numărul manualelor tipărite, al suporturilor de curs, al grilelor de examen, calitatea didactico-pedagogică a predării și seminarizării prin vizite la curs și schimb de experiență, calitatea lucrărilor practice de laborator și conducerea practicii studenților,  rezultatele la examen ale studențiilor, calitatea îndrumării dizertațiilor și lucrărilor de licență, gradul de modernizare al predării prin utilizarea metodelor  IT, calitatea de profesor invitat la universități străine, numărul și calitatea tezelor de doctorat susținute sub îndrumarea profesorilor etc.,

3.     Cea mai importantă calitate a profesorului nu mai este cea de pedagog ci de finanțator al unui sistem de învățământ  abandonat de către bugetul național deși, constituțional, dreptul la educație este garantat de stat.

Actualele criterii de evaluare nu numai că desființează meseria de cadru didactic dar au și unele caracteristici pe care dacă nu le numim aberante le putem spune, fără sfială, utopice. De exemplu:

1.     Publicarea în sistem ISI este greu de realizat în România, numărul publicațiilor de acest tip fiind extrem de redus iar pentru unele științe total inexistente,

2.     Participarea la conferințe internaționale sau susținerea de prelegeri în străinătate este aproape imposibilă din cauza incapacității financiare, atât la nivel individual, cât și instituțional de a suporta cheltuielile de deplasare și taxele de participare (nota bene: începând din anul 2005 aproape că nu mai există conferințe internațioanale gratuite sau care să ofere bonusuri participanților),

3.     Accesarea unor programe europene de cercetare este excesiv politizată, ceea ce limitează posibilitatea unor cadre didactice ”neînregimentate” de a intra în colectivele de lucru.

Trebuie subliniat și faptul că scoaterea abuzivă din sistemul de învățământ a cadrelor de peste 65 de ani a fost demagogic motivată de promovarea tineretului, dar și acest lucru este blocat din cauza imposibilității acestuia de a îndeplini criteriile menționate mai sus.

Spuneam în titlu că nu este întâmplătoare confuzia prin care meseria de profesor este practic desființată, deoarece s-a creat un sistem de evaluare la negru pe considerente strict materiale.

Nu este astfel întâmplător că imediat după apariția acestei legi, cu ajutorul unor băieți deștepți români, în țări ca Grecia, Turcia, Republica Moldova, Ucraina, Croația și chiar Albania au apărut peste noapte reviste ISI care acceptă fără criterii de calitate publicarea unor articole și cărți din România contra unor sume ce variază între 500 până la 5.000 de euro, ca și participarea fictivă contra cost la la așa-numite simpozioane sau conferințe internaționale. Informații recente arată că astfel de oferte vor veni din toamnă și din Ungaria, țară care va trimite și ”experți străini” pentru evaluareași acreditarea universităților românești.

Astfel, calea imposturii și fraudei intelectuale s-a deschis, dar s-a închis drumul învățământului universitar românesc spre adevărata performanță!